Orasul ingerilor

Inima mea batea.
Si ma chema.
Am inchis ochii.
Ca un clopot imes, suspendat intre cer si pamant, batea cu sunetul tacerii, inima mea. Era din lumina alba invaluita in ea insasi, ca petalele unui trandafir.
Am mers spre ea, ca in zbor.
Au aparut atunci coline in umbra- gradinile florii de lumina.
In fata mea, grandios, uimitor, un oras al ingerilor iesea dintr-un nor alb si se inalta ca un diamant, in mijlocul trandafirului.
...Minune!...Inima mea e locuita!
...Inima mea e locuinta!...
Turnuri subtiri cresteau sub ochii mei, cu ziduri tesute din fire de lumina.
Ingeri vegheau.
Balcoane rotunde isi afirmau armonia, mangaind inaltul.
Culuare transparente, strabatue de benzi in toate culorile, se curbau, se intersectau, unul deasupra altuia, se inaltau spre cer.
Ingeri cu maini intinse poarta in ei aici, focul ce trezeste curcubee.
Sunt fara de numar, ingerii aici. Ei canta in tacere gloria fara margini si maretia Tatalui.
Ochii lor zambesc si ocrotesc stelele. De o frumusete nepamanteana, ingerii pe care ii vad sunt atat de duiosi si plini de alin, ca luna uita sa-si mai urmeze drumul- dar mana lor o due mai departe, usurandu-i povara.
Iar iubirea lor- e cea care naste lumea.
Care m-a adus si pe mine la viata.
Inima mea- e orasul ingerilor.
...Cine sunt eu?!

Am deschis ochii incet.
E noapte si sunt stele dincolo de pragul ferestrei. Pe geam- desenati cu aripile intinse, sunt ingeri.

Oare unde e ingerul meu albastru?...